Cheia casei tale. Te-ai uitat vreodată prin gaura cheii?!
Prin gaura cheii
Iți amintești când o asistai pe mama ta sau pe bunica, cum bătea ouăle pentru prăjitură?
Se desfășură acolo un adevărat tur de forță, de îndemănare, iar tu te uitai la brațul ei care, la acea viteza își pierdea conturul. Sunetul telului care lovea pereții vasului în care bătea ouăle era de un ritm omogen, egal. Se mai oprea când îi obosea brațul, dar nu mai mult de câteva clipe. Profitai de liniștea aceea și îi ziceai:
„- Dă-mi și mie puțin.
– Nu poți tu să faci asta, mi le verși.
– Te rooog !” Începeai să faci ochii inimioare, murind de nerăbdare să creezi același spectacol. Voiai să participi și tu la transformarea albușului vâscos în acea albă zăpadă dulce.
După câteva indicații pe care ți le dădea și nelipsita ei mână de pe oală, ca nu cumva să se întâmple ca, în loc de prăjitură, să îi dai de spălat pardoselile, luai cu încredere telul. Dar nu erai mulțumit. Îi îndepărtai mâna de pe vas. Și te lăsa, pregătită să împiedice o eventuală catastrofă.
Prăjitura în proiectare
În domeniul în care îmi exercit profesia, de multe ori sunt ca mama sau bunica. Am ajuns să pășesc într-un spațiu și să îi văd repede disfuncțiile, să găsesc aproape spontan soluțiile de ameliorare. Lumina naturală și configurația spațiului, alături de ceea ce culeg din discuțiile cu beneficiarul, și selectând din ceea ce exista tot ceea ce este bun de păstrat mă conduc, toate, către rețeta conceptului cromatic și către rezolvarea funcțional-estetică. Sună sofisticat, însă în cuvinte simple, conceptul cromatic, de pildă, este acel echilibru fin de armonii care dau gustul ambianței. Spațiile cu finisaje vechi, cu mucegai cu uși deteriorate sunt, pentru mine, doar oportunitatea de a resuscita interiorul. Sunt ca un antrenor care face dintr-un trup cu mușchi despre care nici el nu mai știe că îi are, un corp tonifiat, sănătos și armonios. Și m-am antrenat mulți ani pentru asta.
Și tot procesul acela la care participa beneficiarul meu pare unul simplu. Mi s-a întâmplat uneori ca beneficiarul să mă anunțe că se oprește după ce a parcurs alături de mine prima etapă și să mă anunțe că de restul se ocupă singur. Ce poate fi complicat!? A văzut cum se face. Și exact ca mama sau bunica îi dau vasul cu ouăle bătute pe jumătate, îi dau telul, îi dau indicațiile necesare. Din păcate, contextul nu îmi mai permite să stau acolo, cu mâna pregătită lângă oală.
Beneficiarul este încântat. Poate să facă singur toate astea și, în plus, face și economia serviciilor de proiectare și asistența în implementare. Unde mai pui, celebra „satisfacție” că a făcut cu mâinile sale. In astfel de cazuri, te și vezi cu cheia casei tale direct în ușa de la intrare.
Mă retrag. Așa este profesional. Eu sunt aici să răspund la intrebarile de tip Cum? Să dau soluții, să rezolv. Când oamenii știu, nu este etic să le iau banii pe servicii de care nu (mai) au nevoie. Rolul meu s-a încheiat.
Gustul pe care nu ți-l dorești
Dar rămân cu un gust amar. În ziua aceea, simt ceea ce simțea mama sau bunica atunci cand trebuia să iasă din camera și eu, în absența ei, săream pe oala cu albușuri că să fac eu treaba bine. Mă găsea plangand și tremurând de teama să nu mă certe. Dar era tărziu. Nu aveam să mai mănânc prăjitură in ziua aia. O făcusem lată.
Unii clienți se întorc și îmi spun, haideți că nu avem timp să ne ocupăm și nu știm dacă se potrivește parchetul cu ușile. Am comandat parchetul, dar la uși ne cere furnizorul confirmare pentru finisaj si feronerie și ne-am prins urechile. Dar unii nu mai revin. Îmi mai dau câte un mail timid prin care mă anunță că sunt plini de speranță și de emoții că le vor sosi cele comandate de ei înșiși.
Dar eu știu. Știu că nu poate fi bine, așa cum știa și mama că o să-mi facă altădată prăjitură, dar de data aceea mă lăsa să îmi iau învățătura. Îmi alina lacrimile și suspinul și îmi spunea că o să pot bate și eu ouăle ca ea, dar până atunci s-ar putea să le mai vărs în poala sau să nu reușesc să le transform în zăpadă dulce.
Oricât eram de atentă și oricât de ușor părea uitandu-mă la ea, în mâinile mele totul era altfel. Nu știam decât ceea ce vedeam. Nu știam că vasul și telul trebuia să fie perfect uscate. Nu știam nici că ea scosese ouăle din frigier până ajunseseră la temperatura camerei. Pusese și un praf de sare. Dar eram prea fascinată de mișcarea brațului ca să mai fiu atentă la aceste detalii. Și-apoi, nu puteai să lași compoziția în care pusesei măsură potrivită de zahăr să o bați după cum iți obosea ție brațul. Totul era bine calculat. Dar eu eram plină de un entuziasm pe care mi-l băgam în cap incostient, cu așteptarea închipuită că, eu, cu mâinile mele o să fac prăjitura aia bună.
Spectator, cu fața la scenă
De unde știa mama? Nu se uita pe nicio carte de rețete. Făcea pe de rost. Cât de greu putea fi!?
“În proiectare și divertisment, cheia pentru spontaneitate este pregătirea.”
Jane Schwab & Cindy Smith Casa primitoare: Arta de a trai cu gratie
Am ales exemplul cu compoziția de prăjitură a mamei, și nu divertismentul. Despre divertisment nu știu mai nimic. Insa, am participat recent la o emisiune de prime time, un show , mai exact și am văzut cum se fac lucrurile. Tot ceea ce pare natural, de la fluiditatea în vorbire, până la respirație și gest, este repetat. Am tras câteva duble și fiecare vedetă de televiziune relua cu precizie fiecare pauză între cuvinte, fiecare zâmbet. M-am uitat, înțelegând, ca atunci cand o asistam pe mama, că totul pare atât de ușor pentru că oamenii aceea știu ce au de făcut. Sunt familiarizați cu camerele, cu platoul, cu regia și cu repetițiile în care sunt calculate până și pauzele de respirație. Am văzut asta cu ochii mei.
Așa arăta profesionalismul. Când ești martor la el, ți se pare ușor.
Nu face asta acasă. *citeste asta inca o data :)
Cheia casei tale
Ăsta este rolul unui profesionist. Să îți ia greul de pe umeri. Să te elibereze de stres și de presiune.
Ca la sfârșit, să te poți bucura ca de prăjitura servită de mama sau de bunica. Doar că în proiectarea spațiului interior, sunt mult mai multe ingrediente. Nu este doar un desert, deși la asta, poate te gândești prima dată. Că va fi frumos. Este nu numai întreg meniul, ambientarea mesei, dar întreg evenimentul, organizat cu regie, ca pe platourile de filmare.
Să fii oaspete, te bucuri de tot.
Să fii organizator, implică responsabilități, cunoaștere și experiență. Cam asta este diferența.
Acum, după multe ouă bătute, de a simțit și găina, zăpada dulce nu mai cade din oală nici la mine, atunci când întorc oala să îi verific consistența. Dar tot mai bună este prăjitura când o face mama, iar eu mă bucur de ea ca (cel mai iubit) oaspete.
autor Ramona BOBERIS
arhitect, arhitect de interior, creator de mobilier
Daca vrei sa citesti unul dintre articolele recente, ti-l propun pe acesta. Ai să găsești că am scos cheia casei tale, pardon a casei mele părintești, dar în care te vei regăsi și tu, și te invit să ne uităm prin gaura ei in bucătăria de odinioară și la cea de astăzi.